Fiecare din noi are speranțe de la viață. Unii să fie bogați, alții să fie admirați, unii să fie lideri, alții să fie invidiați, unii să supraviețuiască, alții să aibă un adăpost, unii să-și ajute semenii, alții să-și înlăture rivalii, unii să se distreze, alții să distreze…și lista continuă armonios, sinuos sau se oprește brusc.
În permanență e vorba de decizii. Unele foarte bune, altele mai puțin, unele extrem de inspirate, altele extrem de proaste. Aș vrea o lume în care oamenii să-și asume ceea ce spun sau fac, indiferent dacă e bine sau rău. Să plătească sau să fie plătiți dacă decizia și faptele o cer.
Nu știu câți semeni au beneficiat de ajutorul meu și câți ar fi trebuit să beneficieze. Nu știu cât de bine m-am descurcat până acum, dar știu că NU – când vine vorba de sprijin acordat copiilor – este expresia lașității, a lipsei de implicare, a egoismului sau a lipsei de umanitate. Nu accept NU și am să lupt pentru dreptul meu de a ajuta copiii, de a le face viața mai frumoasă, de a le oferi tot ceea ce am și pot, de a contribui pozitiv la educația lor.
Proiectul clasei digitale este un efort unitar (deocamdată) și sunt sigură că voi găsi și alți oameni-oameni care să vrea altceva decât laude, să vrea să facă bine cu multă modestie și fără să aștepte cuvinte de lemn și ”atenții cuvenite”.